IARNA

 

PRIMA AVENTURĂ

 

După cum ştim, din poveşti, din auzite, iarna este anotimpul în care cel mai mult ne jucăm în casă, stăm cuminţi la căldură şi aşteptăm zăpada, dar mai ales pe Moş Crăciun. Ei bine, acest lucru nu era valabil şi pentru trei copii, Anisia, Tudor şi Rareş, care, plictisiţi de atâta stat în casă s-au hotărât ca, în ciuda gerului de afară, să purceadă prin grădină şi să miroase aerul, poate, poate miroase a zăpadă, sau poate vor găsi o cale prin care să aducă zăpada în curtea lor.

Cei trei bravi cavaleri, escortaţi de prietenii lor, doi căţei minunaţi, Bobiţă şi Simba, au pornit prin grădină, înfruntând frigul, ceaţa, zgomotele, dar...mai ales.........temerile. Câţiva câini se auzeau lătrând în depărtare, aşa că cei trei, deşi puţin înspăimântaţi, şi-au continuat drumul, dornici să găsească norul care le va aduce zăpada.

• Am auzit că dacă arunci cu un băţ într-un nor, poţi să aduci ploaie sau zăpadă, în funcţie de anotimp. spuse unul dintre copii.

• Uau!!! Oare este posibil aşa ceva?! Dar cine are atâta putere ca să arunce un băţ până la cer? întrebă un altul.

• Nu-l băga în seamă! Nu ai cum să arunci un băţ şi să aduci ploaia sau zăpada. În primul rând că nu ai cum să arunci un băţ de aici de pe pământ, doar nu există nici un uriaş aici, nimeni care să poate ajunge la cer. Iar apoi, cum credeţi că un băţ poate aduce ploaia sau zăpada?!

• Hau! Hau! Hau! Cam ai dreptate! Este prrractic impossibbil.

• Cine a vorbit? întrebă Anisia. Tudor, nu vă mai prostiţi şi vorbiţi şi voi ca oamenii!

• Dar n-am fost noi!! spuse Tudor. Nu ştiu cine a fost.

• Poate a fost vreun spiriduş magic care aduce zăpada! zise zâmbind Rareş.

• Hau! Eu sunt! Bobiţă! Căţelul vostru! Dar ia staţi aşa....cum de mă înţelegeţi?!

• Păi nici noi nu înţelegem ce se întâmplă!!! Hei, noi înţelegem ce spune Bobiţă!

• Uauuuuuuuuuuuu!!!!! Ce minunăţie! Ei vedeţi!!!! Acum să-mi spuneţi voi că nu-i posibil să producem ninsoarea doar dacă aruncăm un băţ într-un nor. Ha! Totul este posibil!

• Nici chiar aşa! Zăpada se formează atunci când temperatura aerului scade mult şi picăturile de apă îngheţată se transformă în fulgi de zăpadă care cad pe pământ. Aşa am văzut eu mai demult într-un desen animat la televizor. spuse Anisia.

• Păi da...eu nu te contrazic, dar poate că şi dacă arunci un ......

• Gata, deja ne-ai plictisit. Mai bine vorbim cu aceşti căţei. Se spune că ei simt mai mult decât noi. Hai să-l întrebăm pe Bobiţă dacă simte zăpada! Ei, ce spui Bobiţă? Simţi miros de zăpadă?

• Nu-mi dau seama, nu pot trece de mirosul de cârnaţi care vine de peste tot... Mmm, ce minunăţie, vai ce-aş mai mânca unul...doi....trei.....

• Bobi! Nu mai visa....răspunde-mi la întrebare! strigă Anisia lovindu-l prieteneşte pe Bobiţă.

• Nu ştiu...nu simt nimic....nimic. Şi-apoi de unde crezi tu că eu aş putea spune când va ninge sau nu. Iar eu nu sunt aşa de bucuros de zăpadă. Este prea albă şi pe ea laşi urme peste tot. Aşa că dacă vreau să fac ceva, mă veţi prinde...deci nu este deloc bine iarna. Si voi vă jucaţi mai mult în casă, iar afară când ieşiţi uitaţi de noi, nu tu vorbe bune, nu tu mângâiere, nu tu nimic.

• Bine! Am înţeles mesajul, Bobiţă! De obicei noi nu suntem alături de voi iarna, dar primăvara, toamna şi vara ne petrecem aproape fiecare zi cu voi. Iarna este mai greu, este frig, se întunecă devreme şi nu avem cum să stăm prea mult afară. Dar astăzi, în ciuda frigului, am hotărât să ieşim din casă pentru a ne juca cu voi şi pentru a vă fi alături şi în acest anotimp.

• Copii, haideţi la masă! se auzi mamaie strigând din casă.

• Venim imediat mamaie, răspunseră cei trei copii. Haideţi prieteni acasă. Poate că până la urmă veţi primi o bucată de cârnaţi fiecare. Dar pentru asta trebuie să fiţi cuminţi.

 

Copiii au pornit-o spre casă fericiţi şi încă uimiţi de ceea ce li se întâmplase. Şi deşi nu

aduseseră zăpada, ceva mult mai minunat li se întâmplase...înţelegeau animalele, fiinţele atât de dragi lor. Şi poate aşa vor învăţa mult mai multe lucruri despre tot ce este în jurul nostru.

 

 

FULGII DE ZĂPADĂ

 

Fulgii de nea dansau jucăuşi lăsându-se purtaţi de adierea uşoară a vântului. Vocile lor gingaşe, voioase clinchete de clopoţei, îi strigau pe copii, îmbinându-i la joacă. Dar somnul dulce al dimineţii îi ţinea încă captivi pe cei trei cavaleri, lumea viselor purtându-i spre meleaguri neatinse, în lumi minunate.

• Haideţi copilaşi dragi, haideţi la joacă! Haideţi, treziţi-vă copii!

Copiii auzeau prin vis cântecul fulgilor de nea, un cântec plin de veselie, care îi chema într-o lume mirifică, în care timpul şi spaţiul se contopeau devenind o singură fiinţă ce trăia si respira asemeni naturii. Aerul rece al iernii pătrunse pe sub plapuma grea care îi încălzea pe cei mici, iar aceştia s-au trezit purtaţi de un vânt călduţ, şi prinşi in hora veseliei. Au ajuns sus, cât mai sus, la cer, printre norii falnici care cerneau stele cristaline ce erau mai apoi aruncate înspre pământ, dar care preferau să plutească încet prin aer, într-un dans încântător, ce-i fascinează mereu pe cei mici şi mari. În acel dans al veseliei şi plenitudinii s-au lăsat cuprinşi şi cei trei, plutind uşor şi dansând, râzând fericiţi cu ochii sclipind de bucurie. Totul era alb în jur, iar aerul rece nu-i mai speria, zgomotele păreau a fi melodii suave cântate de cele mai frumoase instrumente, iar pământul, locul unde se găsea casa lor, era acum atât de mic, asemeni unei perle albastre. Vântul cald îi mângâia pe cei trei copilaşi, plimbându-i peste mări si ţări, peste oceane şi continente, peste imense blocuri de gheaţă, dincolo de împărăţia iernii şi dincolo de lume. Deodată pământul a început să se vadă tot mai mare, iar continentele şi oceanele, ţările şi oraşele, casele oamenilor îşi etalau splendoarea pentru ca cei mici să nu uite niciodată cât este de frumoasă lumea în care ei trăiesc. Casa bunicilor, pomii, sania care aştepta nerăbdătoare să fie folosită, căţeii care se uitau înmărmuriţi la dansul fulgilor de nea şi tot ce le era drag se vedea clar, îmbiindu-i pe cei mici la joacă.

• Hei, Bobiţă, ne vezi! strigă Rareş.

• Ham! Vă aud, dar nu vă văd! Unde sunteţi? Sunteţi deja la joacă? Nu este prea devreme pentru a ieşi afară?!

• Nu, nu suntem la joacă. Uita-te sus, printre fulgii de zăpada, aici suntem. Vezi, zburăm.

• Ceee? Dar voi nu puteţi zbura! Sunteţi oameni.

• Ei, acum putem! Ne apropiem de tine. Sa nu ne mănânci. Hopa, am ajuns. Ne vezi? Suntem pe nasul tău.

• Ham, ha, ha, hapciu!

• Sănătate, Bobita. Cred ca ai cam răcit. Nu prea eşti pregătit pentru iarna, nu-i aşa?

Şi dintr-o data fulgii s-au topit. Şi s-au ridicat veseli spre cer, si au zburat alături de alţi

fulgi, si au privit minunaţi pământul, casele, animalele, şi au plutit uşor înspre pământ, râzând si cântând plini de încântare. A sosit iarna şi se anunţa plină de voiciune şi de aventuri magice.

Îşi doreau atât de mult sa rămână în aceea lume fantastică, lumea în care uitau ce erau şi totul era posibil. O lume în care puteau fi tot ce-şi doreau ei.

• Tudor, uite ce bine este! Vezi, mă răsucesc. Sunt un fulg balerina. Fac si piruete. Ah ce minunat este.

• Si eu pot sa fac asta! spuse Rareş. Ia uite, sunt un luptător galactic.

• Da, dar eu sunt mai mare. Sunt cel mai mare luptător galactic, fulg.

• Tu eşti doar un copilaş! se auzi o voce groasa. Eu sunt mai mare decât voi, deci eu sunt cel mai mare luptător galactic!

• Tu cine eşti? întreba Anisia.

• Eu sunt un OM. Dar voi?

• Noi suntem trei copilaşi. Dar tu ce cauţi aici?

• Păi cred că nu am vrut să mai cresc. Mi-a plăcut atât de mult să fiu copil încât nu am mai vrut să cresc. Încă mai cred în magie, în Moş Crăciun şi în cavaleri minunaţi care duc lupte pentru a-şi apăra regatul de zmei şi de dragoni.

• Zmeii sunt cu adevărat răi, spuse Tudor, dar dragonii sunt chiar simpatici. Şi dacă ajungi să-i cunoşti, nu-şi fac nici un rău.

• Ei bine, eu m-am luptat cu un dragon. Era atât de fioros încât la început mi-era tare frică. Dar după ce lupta s-a încins bine de tot, frica mi-a dispărut, iar eu am învins dragonul.

• Erai copil când s-a întâmplat asta, sau om mare.

• Eram aşa, cam ca voi. Dar a fost una dintre cele mai frumoase aventuri pe care le-am trăit.

• Dar cum te cheamă pe tine.

• Eu sunt Mi .... dar mai bine nu vă spun numele meu. Asta aşa, pentru a menţine suspansul.

• Voi nu trebuia să dormiţi la ora asta prichindeilor? se auzi o voce feminină.

• Mami, întrebă Anisia surprinsă, ce cauţi tu aici. Şi de fapt, de ce eşti un fulg de nea.

• Păi a venit iarna. Şi m-am gândit să mă bucur cum trebuie de ea. Aşa ca voi, vitejilor! îi răspunse zâmbind mama Anisiei. Vroiaţi să rămâneţi singuri aici sus? Fără nici un fel de supraveghere? Nu se poate aşa ceva. De fapt, voi mi-aţi invadat mie spaţiul de relaxare. Să fiţi cuminţi şi să vă bucuraşi de această magie şi de începutul aventurilor voastre. O să mai vorbim. Acum vă las să mai plutiţi puţin, pentru că în curând va trebui să vă treziţi, pentru a vă bucura de zăpadă şi în curtea casei, nu?!

• Dar nu vrei să ne spui secretul tău, nu-i aşa?

• Secretul este în voi. Atât vă pot spune. Hopa sus. Hai, mai jucaţi-vă puţin.

• Bine, ne vedem acasă.

Şi şi-au continuat zborul. Razele soarelui le încălzea feţele şi îi invita la joacă în curte, oferindu-le nenumărate posibilităţi de a-şi petrece vacanţa de iarnă. Oricum, primiseră deja cel mai frumos dar al iernii, zăpada.

Prin liniştea dimineţii se auziră din nou glasurile zglobii ale fulgilor de nea strigându-i:

• Hei, copilaşi zburdalnici, haideţi la joacă. Treziţi-vă copii! Treziţi-vă! Am sosit, în sfârşit!

• Voi auziţi asta?! se miră Anisia.

• Ce, ce este? Ce să auzim?

• Ssst! Ascultaţi! Vocile! Vocile care ne cheamă afară! Ce-or fi oare?!

• Da!!! Auziţi! Sunt nişte voci de copii. Mii de voci. Ce-ar putea fi?!

• Haideţi să ne uităm pe geam! Colindători nu au cum să fie, ei au trecut deja pe aici!

Curioşi, copiii au sărit la geam. Fulgii de zăpadă dansau prin aer şi cântau. Când i-au văzut pe copii au început să cânte cât mai tare şi mai vioi.

• Haideţi! Îmbrăcaţi-vă, mâncaţi şi haideţi să ne jucăm! Uitaţi-vă la noi cum dansăm! Am venit pentru voi, copiii. Am venit pentru că ştim că iubiţi zăpada. Aşa că acum ... la joacăăăăăăăăăă. Noi vă aşteptam. Si special pentru voi am aşternut această pătura albă si pufoasă. Ce mai aşteptaţi?

Nerăbdători, cei trei copii s-au îmbrăcat atât de repede, cum niciodată nu mai făcuseră înainte, şi au fugit la bucătărie pentru a-şi lua micul dejun. Spre uimirea bunicii, copii erau gata echipaţi, şi, pe deasupra, cereau şi de mâncare. Biata bunicuţă nu înţelegea ce se întâmplase cu năzdrăvanii ei. Unde dispăruseră certurile, unde erau permanentele nu-uri. Ceva se întâmplase, dar ce oare?

• Mamaie, după ce mâncăm putem pleca la joacă? Afară a nins si vreau să ne luptam cu bulgări de zăpadă, să facem cazemate, oameni de zăpada, he, he, dar câte nu putem face! spuse Tudor.

• Da!!! Şi fulgii de zăpadă ne cheamă la ei. continuă Anisia.

• Vă chemă la ei? Cum aşa? Aşa ceva este practic imposibil. Dar, dacă voi spuneţi asta, eu vă cred. spuse Bunica văzând feţele vesele ale celor mici.

După ce au terminat de mâncat, cei trei cavaleri s-au echipat pentru joacă. Când au ieşit din casă, fulgii dansau şi mai fericiţi.

• Uraaa! Aţi venit minuni mici! spuseră fulgii. V-a plăcut visul? V-a plăcut zborul? Este bine să fi fulg de zăpadă?

• Cum?! Voi aţi fost în visul nostru? întrebară copiii.

• Da. Ne-am folosit de magia zăpezii şi am intrat în visul vostru. V-am transformat în fulgii şi v-am adus în lumea noastră. Aţi zburat laolaltă cu noi, iar acum vă puteţi bucura şi mai mult de noi. Hai drăguţilor, prindeţi-ne! Uitaţi-vă la noi cum dansăm! Am venit pentru voi, copiii. Am venit pentru că ştim că iubiţi zăpada. Iar Crăciunul fără zăpadă nu este magic. Aşa că acum ... la joacăăăăăăăăăă.

• Dar pe noi nu ne luaţi cu voi? spuseră ceilalţi doi copilaşi mai mici, Luca si Mara, frecându-se, încă adormiţi, la ochişori.

• Ba da, vă vom lua, dar când veţi fi puţin mai mari. le promiseră fulgii.

• Acum, mai bine duceţi-vă să mâncaţi puţin şi apoi veniţi afară să vă tragem cu sania. Ce spuneţi?! Este bine aşa?

• Da. Hai să mâncam Luca.

• Bine, ca mai apoi să ne jucam şi noi cu ei. Să ne aruncăm pe burtică şi să înotam. spuse Luca.

• Cum să înotaţi măi pe zăpada? întreba bunica.

• Lasă că ştim noi. spuseră copiii intr-un glas.

• Bunica zâmbi. Se uita la cei cinci nepoţei mândra si tristă că nu putea să mai meargă cu ei şi să se joace prin zăpadă aşa cum făcuse şi ea când fusese copil. Amintirile copilăriei o năpădiră şi o lacrima se prelinse pe obrazul ei umezind zâmbetul de nostalgie.

• Voi sunteţi prea mici. le spuse ea celor doi copilaşi. Veţi ieşi puţintel mai târziu, cu mine.

• Bine! răspunseră ascultători copii.

 

Cei trei cavaleri au ieşit veseli în curte. S-au aruncat prin zăpada, şi-au făcut cazemate,

au dus nenumărate războaie de cucerire, şi până la urmă, obosiţi şi fericiţi, s-au întins pe zăpada. Şi zeci de îngeraşi de zăpada au umplut gradina casei bunicilor.

Iarna le făcuse cel mai mare dar.....zăpada.

 

 

OMUL DE ZĂPADĂ

 

Obosiţi după zile de joacă prin zăpadă, cei mici se hotărâră să facă un om de zăpadă. Această activitate părea a fi mult mai uşoară decât cele anterioare. Nu mai trăgeau sania, nu se mai luptau prin cazemate. Făceau doar bulgări mari de zăpadă, pe care trebuiau sa-i aşeze unul peste altul. Si astfel, omul de zăpada era gata.

• Să începem cu bulgărele mare. Partea de jos. spuse Anisia.

• Nu. Să începem cu capul. spuse Rareş.

• De ce cu capul? întrebă Tudor. Mai întâi trebuie să facem baza lui. Tu ce te-ai face fără corp?

• Bine, bine. Mai bine facem fiecare câte un bulgăre. Iar cel mai mare să fie partea de jos, cel mijlociu, bineînţeles că cel din mijloc, iar cel mic... cred că aţi prins ideea... spuse Anisia.

• Hai mai bine să ne apucăm de treabă. spuseră ceilalţi doi intr-un suflet.

Vrednici si conştinciosi, copiii s-au apucat de treabă. Fiecare se târa cât mai sârguincios prin zăpadă, cu o pofta de munca cum nu mai avuseseră, încercând să facă cel mai deosebit bulgare. Omul de zăpadă trebuia să fie perfect, nu?!

După o muncă la fel de istovitoare ca toate activităţile anterioare, bulgării erau gata. I-au pus unul peste altul....Omul de zăpadă era aproape gata.

• Îi mai trebuie ochi, nas şi gură. spuse Anisia.

• Pentru ce ? întrebă Tudor.

• Pentru a ne putea vedea, mirosi şi pentru a putea vorbi.

• Dar urechi nu-i facem? întrebă Rareş. Nu trebuie să ne şi audă.

• Nu, pentru că o să-i punem căciulă pe cap.

• Dar şi noi purtăm căciuli măi, dar totuşi avem urechi.

• Mai, voi va auziţi ce spuneţi?! Este doar un om de zăpada!!! spuse Tudor răspicat. Nu aude, nu vede, nu miroase, si, mai ales, nu vorbeşte.

Dintr-o data bulgarii se mişcară. Omul de zăpada arata foarte caraghios.

• Măi copii, se auzi Bobiţă. Dacă pe noi ne auziţi, dacă noi putem vorbi, dacă fulgii v-au vorbit, el de ce nu ar face-o?

• Da. Uitaţi-vă la bulgări! Încearcă să vă spună ceva. spuse pisicuţa Pia trecând uşor pe lângă ei.

• Hai măi să-i facem de toate! Şi să-l aranjăm puţin! Că sărăcuţul de el este tare caraghios!

 

Doi nasturi negri au devenit ochii Omului de zăpadă, două dopuri de plastic, urechile, iar brăţara Anisiei gura. O căciulă veche de-a bunicului îi ţinea de cald, iar fularul roşu îi întregea aspectul estetic.

• Ei, cum vi se pare că arată?! - întrebă Tudor.

• Ca o domnişoară! spuse Anisia râzând.

• Supeeer! – completă Rareş.

• Dar eu nu sunt o domnişoară, copilaşi năstruşnici. Sunt Omul de zăpadă!

• Hei, dar tu vorbeşti!? întrebară într-un glas plin de uimire cei trei cavaleri. Au avut dreptate Bobiţă şi Pia!

• Păi da! Şi mai şi aud, şi văd, şi miros. Nu asta a fost de fapt dorinţa voastră?

• Ba da! Dar nu credeam că va deveni realitate.

• Ei bine, după cum v-am mai spus, eu sunt Omul vostru de zăpadă. Despre ce vreţi să vorbim?

• Despre amintirile tale. spuse Anisia. Eşti făcut din milioane şi milioane de fulgi de zăpadă, deci ai tot atâtea amintiri.

• Ai dreptate. Port în mine amintirile tuturor fulgilor de nea din care am fost făcut. Unii dintre ei sunt cei care au fost în visul vostru. Unii aţi putea fi chiar voi.

• Noi!? De fapt da, am zburat, ne-am topit şi iar am zburat, şi tot aşa. Apoi ne-am trezit. Şi a fost minunat! spuse Tudor.

• Mulţi dintre fulgi, continuă Omul, au venit de la zeci de mii de kilometri. Au încântat cu cântecele lor milioane de copii. Iar apoi s-au oprit la voi, pentru a mă crea pe mine.

• Dar cum de s-au oprit tocmai aici? a întrebat Rareş.

• Pentru că v-au auzit dorinţele. Au ajuns la ei dorinţele şi visele voastre. Deci, vreţi să vă împărtăşesc câteva amintiri?

• Da, vrem!!!! Povesteşte-ne, te rugăm frumos.

• Ei bine, am să vă spun o poveste veselă şi foarte haioasă. Poveşti din astea vreţi să auziţi. Nu-i aşa? S-a întâmplat demult, când nişte copiii, aşa drăguţi ca voi, m-au creat. Numai că ei nu înţelegeau de ce eu puteam să le vorbesc. Aşa că aproape o săptămână a trebuit să cânt, să dansez, să le spun poveşti, dar parcă ei nu reuşeau să accepte acest lucru. Dar, cu toate astea, erau foarte încântaţi de prezenţa mea. Aşa că au hotărât să mă oprească la ei. S-au dus în casă şi au golit lada frigorifică, iar mai apoi au încercat să mă bage în ea. Norocul meu că părinţii au descoperit ce făceau şi i-au oprit la timp.

• Păi nu era bine dacă stăteai în lada frigorifică? a întrebat Rareş.

• Ba da! Într-un fel. Vă puteţi imagina ce coşmaruri aş fi avut dacă aş fi fost închis în locul acela, foarte de potrivit pentru mine, în ceea ce priveşte temperatura, dar foarte înspăimântător din cauza faptului că era lipsit de spaţiu şi întunecat. Brrr! Mi-este teamă şi când îmi amintesc. Mie mi-e cam frică de spaţiile închise şi întunecate. Adică nu mă văd trăind într-o încăpere întunecată. Îmi plac nopţile de iarnă când frigul mă întăreşte şi stelele strălucesc de-asupra mea, dar mă încântă şi lumina călduţă a soarelui.

• Uau! Ce copii zăpăciţi! spuse Rareş. Mai zăpăciţi decât noi!

• Mai vreţi o poveste?

• Da!!! răspunseră cei trei într-un glas.

• Ei bine, într-un alt an am fost creat de nişte copilaşi simpatici foc. Numai că ei mă doreau peste tot cu ei. Aşa că, mai întâi, mi-au făcut mâini şi picioare din patru beţe şi au încercat să mă facă să merg. Am reuşit să mă descurc cu mâinile, dar cu picioarele nu am reuşit să mă descurc deloc. Cred că cele două beţe erau mult prea subţiri pentru gabaritul meu. Aşa că am hotărât că ar trebui să renunţăm la ele. Dar, după cred că vă puteţi imagina, ei credeau că dacă mă lasă noaptea afară voi îngheţa de frig. Şi atunci au hotărât că trebuie să mă ducă cu ei în casă, şi mai bine, să mp aşeze acolo unde este cel mai cald, lângă şemineu. Şi, ghiciţi ce s-a întâmplat!

• Te-ai topit.

• Da, şi-am transpirat până ce în locul meu a rămas o mare baltă în mijlocul camerei. Săracii părinţi, ce s-or mai fi minunat când au văzut isprava copiilor lor! Şi bineînţeles că i-au pedepsit pentru isprava lor. Voi ce vreţi să-mi faceţi?

• Nimic. Vrem doar să stai aici cuminte şi să ne încânţi cu poveştile tale. Şi mai ales să nu te superi dacă din când în când cei mici vor veni şi vor lua ceva din tine.

• Nu-i nimic. Ştiu cum sunt copii mici.

 

Şi uite aşa au trecut zilele de iarnă, iar în fiecare zi Omul de zăpadă le spunea poveşti

copiilor. Unele erau adevărate, altele erau create de el. Unele vesele, altele triste.

Şi iarna a trecut, iar când a început să vină căldura, Omul de zăpadă s-a topit încet, încet,

până ce, din el, nu a mai rămas decât un fular roşu şi o şapcă veche. Doar atât şi amintirile unor copii minunaţi.